Atelierul Port Străbun

Într-un colț pitoresc al României, suntem noi, o familie iubitoare de costum popular și tradiție. Prețuim în mod deosebit valorile și obiceiurile strămoșești, menținând astfel vie flacăra tradiției în inimile noastre. Pentru noi, tradițiile și costumele populare reprezintă o conexiune profundă cu istoria și cultura românească, o modalitate de a păstra vie amintirea strămoșilor și de a împărtăși această frumusețe cu întreaga comunitate.

Suntem mândri să vă prezentăm serviciile noastre specializate în realizarea pantalonilor tradiționali de cea mai bună calitate, potriviți pentru orice vârstă și realizați după dimensiunile dorite. Echipa noastră de experți artizani este dedicată să ofere o experiență personalizată și să creeze pantaloni tradiționali unici, care să satisfacă cele mai exigente cerințe.
Calitatea superioară este un aspect esențial al fiecărei perechi de pantaloni tradiționali pe care îi realizăm. Lucrăm cu materiale de înaltă calitate, selecționate cu grijă pentru a asigura durabilitatea și confortul. În plus, avem o atenție deosebită la detalii și finisaje impecabile, pentru ca fiecare pereche de pantaloni să fie o operă de artă în sine.

Costumul popular numit şi costum tradiţional este opera mai multor generaţii de creatori, a fost generalizat prin tradiţie la nivel de spaţiu cultural timp de secole, graţie accepţiei şi practicii colective, încât exprimă caracteristicile esenţiale psihice, etice şi estetice ale poporului. Acest ansamblu are două componente – una cotidiană şi alta sărbătorească, aflate în relaţii de interdependenţă. La sărbători erau demonstrate cele mai bune haine şi anume costumul de sărbătoare va constitui obiectul discuţiei noastre. În zilele obişnuite de lucru erau purtate haine mai simple, mai sobre şi mai practice, adaptate activităţilor de muncă.

COSTUMUL TRADIȚIONAL BĂRBĂTESC

Diversitatea acoperitorilor de cap nu era mare, însă fiecare tip adăuga un plus de semnificaţii purtătorului.

Căciula de miel reprezintă un element de referinţă în identificarea statutului social. Pentru bărbaţii din societatea românească, o asemenea piesă este căciula de miel/cuşma de miel pe timp de iarnă, şi pălăria (pălăria de paie, pălăria de pâslă), pe timp de vară.

Pălăria, spre deosebire de căciulă, a avut o circulaţie mai restrânsă în spaţiul nostru cultural. În uzul ţărănesc cele mai frecvente au fost pălăriile de paie. Vara, pe timp de arşiţă o astfel de pălărie proteja capul, asigurând libera circulaţie a aerului. Aşa cum arată rezultatele cercetărilor de teren, în toate satele se făceau pălării de paie. Le purtau bărbaţii de toate vârstele. Pălăria de pâslă, cu boruri mici, neevidenţiate, făcea parte din ansamblul vestimentar al ciobanilor, avea culoarea întunecată a lânii naturale. Pălăria de fetru, ori simplu pălăria cumpărată de la târg, unde era confecţionată în atelier, s-a impus în costumul tradiţional al mazililor şi răzeşilor la începutul sec.al XX-lea, sub influenţă orăşenească.

Cămaşa era haina esenţială pentru om – îl însoţea de cum ieşea din scutece până la capătul zilelor. În interiorul gospodăriei băieţii mici, dar şi adolescenţii care nu erau ieşiţi la joc, purtau pe ei doar o cămaşă lungă, încinsă cu frânghie sau cu brâu de lână, la fel ca fetiţele. Cămaşa bărbătească ca piesă de bază înregistrează două tipuri, de la care au derivat alte subtipuri ca urmare a vechimii şi funcţionării ei generale.

Cămașa tip tunică este cea mai veche și a fost general răspândită în toate zonele spaţiului cultural românesc şi a rămas piesa de referinţă în portul ansamblurilor folclorice. Croiul ei este simplu, arhaic. Partea de dinainte şi cea de dinapoi sunt croite dintr-o singură pânză, fiece mânecă – dintr-o singură bucată de pânză, sub braţ fiind prinşi clinul şi pava. Ea are guler mic drept, sau guler răsfrânt, în ambele cazuri se lega la deschizătura de dinainte cu două canafuri (uneori câte trei sau patru de fiece parte) de aţă albă sau colorată.

Cămașa cu poale s-a purtat la sărbători, poalele însemnând o a doua componentă a ei, de tip fustă încreţită, cu ajutorul căreia se prelungea cămaşa de tip tunică. În locul de unire a marginii de jos a stanului cămăşii cu poale se lega brâul lat de lână. Această cămaşă de ţinut era lungă până la genunchi, se făcea din pânză de in sau bumbac, avea mânicile largi, fără brăţară, sub braţ era prinsă pava şi clinii, uneori clinii având capătul de sus ascuţit, pentru a înlocui pava.

Hainele erau strânse pe corp cu ajutorul brâului, chingii, frânghiei, bârneţului sau a chimirului.

Brâul este cingătoarea cea mai cunoscută și folosită. Pretutindeni bărbaţii purtau pe deasupra cămăşii brâu din lână sau din păr ţesut de către femei în patru iţe la stative. Cu el bărbaţii îşi legau mijlocul de trei ori.

Chinga, după brâu,este pe locul doi ca răspândire. Este o cingătoare mai îngustă, ţesută din păr şi lână lungă. Chingă – este o cingătoare frecvent întâlnită atât în portul bărbătesc ,cât şi în cel femeiesc. Era ţesută din păr de oaie şi avea un decor în dungi sau geometric ales.

Frânghia și bârnețul– cele mai înguste cingători– sunt specifice tradiţiei nordului.
Chimirul este o cingătoare pentru bărbaţii care tindeau să se deosebească în rândul celorlalţi. Este făcut din piele de vită și are o lungime cât ajunge să-l încercuiască o dată pe om. Flăcăii nu purtau chimire, ci doar bărbaţii. Cele mai căutate chimire erau bătute cu bunghi (ţinte) şi aveau două-trei cătărămi de aramă. În zilele noastre în partea de nord a româniei o importanță deosebită este reprezentată de chimirele cu mărgele

Vara oamenii umblau îmbrăcaţi în cămaşă şi izmene, pantaloni înguşti, strânşi la brâu cu o aţă numită brăcinari, având ca sistem de încheiere un cep de lemn. Izmenele erau cusute din pânză subţire de casă, ţesută în două iţe din fire de cânepă, in, sau din bumbac. Se purtau vârâte în cizme sau lăsate pe deasupra papucilor, ori a pantofilor, culoarea lor albă contrastând cu cea întunecată a încălţămintei. Izmenele pentru flăcăi erau mai strânse pe picior şi se terminau la marginea de jos cu broderie alba. În unele zone ale țării pantalonii aveau un croi special, largi cu plii sau drepți.

Rol de pantaloni în afară de izmene mai aveau câteva piese: iţarii, bernevicii, meşinii.

Ițarii– pantaloni de ţinut şi erau purtaţi pe timp răcoros. Erau cusuţi după acelaşi croi ca cel al izmenelor dintr-o stofă de lână, toarsă subţire şi uniform, ţesută în patru iţe, ceea ce îi conferea o factură specifică. Culoarea iţarilor rămânea cea naturală a lânii albe.

Brevencii completau ţinuta bărbaţilor pe timp de iarnă. Ei erau cusuţi dintr-o stofă de lână de oaie ţesută în două iţe şi apoi învelită (bătută) la piuă, morişcă sau manual ca să capete densitate. Ei aveau culoarea naturală a lânii, cel mai des cafenie, dar se obişnuiau şi cei de culoare neagră sau alba.

Gagii se purtau în satele româneşti din Maramureşul din dreapta Tisei. bărbaţii vara erau îmbrăcaţi în gaci, din pânză de cânepă, croiţi largi. Cei de sărbătoare îi coseau din patru pânze. Cei pentru zilele obişnuite erau din trei pânze. La brâu se strângeau pe un şiret ca şi la izmene. La marginea de jos gacii aveau roituri, un fel de ţărţămuri, iar cei de sărbătoare aveau horboţele.

Pieptarul era îmbrăcat deasupra cămăşii, lăsând să se vadă mânecile acesteia. Cojocarii îl coseau din 3 piei de mioară, fără mâneci, lung până la genunchi, la poale mai larg, fiind nelipsit în costumul purtat pe timp rece. Totodată, pentru bătrâni era o haină zilnică. Cu câteva sute de ani în urmă, pretutindeni brodau pieptarul cu fire de lână şi aplicaţii din piele. Pieptarul cu poale era cusut din cinci piei de oi, fiind specific mai mult ciobanilor.

Bondița este mai scurtă decât pieptarul, acoperă mijlocul sau trece de el ca lungime. Până în zilele noastre în port s-au păstrat două subvariante ale bondiţei. În funcție de tradiţia satelor întâlnim bondița ajustată pe corp și dinainte, bogat ornamentată, prevăzută cu pielicică de miel sau mai târziu cu prim (un material ţesut, ce imită pielicica de miel) pe la margini, pentru a sublinia liniile principale ale hainei. Decorul aplicaţiilor din piele era îmbogăţit cu ajutorul broderiei. Bondiţa mai largă, păstrează culoarea naturală a pielii de oaie şi are aplicaţii cu motive pastorale făcute din piele de culoare cafenie sau neagră. Cele mai spectaculoase bondițe răman cele cu broderie de mărgele si prim de dihor sau jder representative Bucovinei.

Sumanul este o haină foarte răspândită în toate localităţile, înregistrând cele două tipuri suman drept (mai vechi) şi suman evazat (rezultat din primul prin adăugarea clinilor laterali). Sumanele erau de diferite culori, păstrând ca regulă culoarea naturală a lânii: cafenie, albă, neagră, surie. Cele mai frecvente erau cafenii, acestea fiind purtate şi în zilele obişnuite, şi în cele de sărbătoare. Sumanele albe, negre, surii erau alături de cele cafenii pentru uzul sărbătoresc. Se deosebea şi stofa din care erau cusute, prin grosime şi calitate, ambele sporind posibilităţile de modelare ale volumului hainei. Sumane purtau atât bărbaţii, cât şi femeile, fără deosebiri vizibile în croiul sau decorul hainelor.

Cojocul este o haină pentru iarnă, nelipsită din portul oierilor, cărăuşilor, negustorilor, drumeţilor de tot felul. În unele sate erau purtate doar de oamenii înstăriţi. În alte sate fiecare familie avea cel puţin un cojoc. De regulă, cojoacele aveau guler mare, ce putea fi ridicat, pentru protecţie contra vântului şi a ninsorii. Cojocul putea fi legat cu un brâu de lână, cu un brâu din piele de oaie, numit punte, sau în variantele mai târzii era încheiat cu nasturi de piele.

Vara ţăranii umblau mai mult desculţi sau cu opinci atunci când ieşeau la arat, semănat, cositul cerealelor, strânsul fânului din poloage, protejându-şi astfel tălpile. Iar când ieşeau la sărbători, se încălţau în papuci, pantofi sau cizme.

COSTUMUL TRADITIONAL FEMEIESC

Gătelile capului au evoluat mai mult faţă de costumul de bază care a rămas mai statornic. Femeile au purtat batiste, basmale, barize, şalinci, berte, şaluri etc., dar aceste piese fiind produse de fabrică pot interesa mai mult prin modul cum erau legate, decât prin calităţile lor.

Femeile sunt autoarele şi executoarele principalelor piese ale costumului femeiesc. Bărbaţii participă doar la întregirea acestui ansamblu. Femeile pregăteau fibrele textile (din cânepă şi in), ţeseau pânza albă pentru a confecţiona straie. Coseau şi înfrumuseţau aceste haine. Prelucrau lâna ovinelor din care ţeseau catrinţe, fote, brâie de tot felul, stofă pentru şorţuri, fuste, dar şi ţesătura mai groasă din care erau lucrate mai apoi hainele de iarnă.

Cămaşa, la fel ca şi cea bărbătească este piesa esenţială, acoperă cea mai mare parte a corpului, are cel mai bogat decor, este corelată tuturor celorlalte piese de bază şi celor superficiale.
Pe parcursul ultimelor două secole femeile din spaţiul nostru cultural au purtat la sărbători trei tipuri principale de cămaşă: cămaşa bătrânească (numită în sate cămeşoi sau cămaşa dreaptă, cămaşă de-aîntregul; sau cămaşa de tip tunică, poncho – de către specialişti), cămaşa încreţită la gât sau cămaşa cu altiţă, cămaşa cu umărar, în versiunea fără poale – ie; cămaşa cu petic sau cămaşa cu platcă, intrată mult mai târziu în uz decât primele două care sunt arhaice.
De cele mai multe ori tipurile de cămaşă erau rostuite după calităţile artistice. Exemplarele cele mai decorate, fiind rezervate sărbătorilor, erau mari, aveau mânecile şi poalele lungi încât adăugau volum corpului purtătoarei.

Cămașa bătrânească, cămeşoiul, cămaşa dreaptă este străveche, are croiul foarte simplu, redus la trei pânze unite prin coasere, dintre care cea mai mare îmbracă trunchiul (faţă şi spate, de la umeri până la glezne), alte două – egale, prinse de la umăr, formează mânecile, iar pentru a facilita mişcările, are doi clini drepţi sau evazaţi de la subţiori. Această cămaşă are benzi ornamentale brodate la deschizătura gâtului, la umeri, la marginea mânecilor şi pe la poale.

Cămașa cu altiță, croiul ei este destul de simplu, constând din patru pânze mari egale unite două câte două în partea de sus conform unei logici simple de cuprindere a trunchiului şi a mâinilor.

Cămașa cu petic sau cămaşa cu platcă este un rezultat al provocărilor urbane, are cele mai multe variante şi acoperă o arie destul de mare, depăşind hotarele Republicii Moldova. Ele au fost atestate în toate localităţile.

Catrinţa. Fota. Fusta.

În Moldova haina ce acoperă partea de la mijloc în jos a corpului femeii se numeşte catrinţă sau fotă. Catrinţele sunt cele mai răspândite.

Catrinţa ţesută de formă dreptunghiulară este o piesă simplă, de mare arhaism, cu fundalul negru şi grupuri de dungi verticale pe la capetele înguste, uneori având circumscrise motive geometrice sau vegetale mici printre dungi, iar în partea de sus şi de jos a dreptunghiului fiind mărginită în mod obligatoriu de câte o bată colorată.

Conform vechii tradiţii femeile purtau mai multe cingători, acestea având roluri practice, magice şi simbolice.

Brâul este cea mai cunoscută cingătoare.Femeile se încingeau până nu demult pe deasupra cămăşii cu un brâu de lână, lat de 18-20 cm, ţesut în patru iţe la stative. El era utilizat mai mult în scopuri decorative. Potrivit idealului de frumuseţe din societatea tradiţională, era înfăşurat de mai multe ori în jurul mijlocului, încât să dea volum corpului.

Chinga era a doua cingătoare cu rol practice, fiind o piesă uşoară, subţire și foarte îngustă. Astfel câte o bucată de chingă era prinsă la marginile de sus ale catrinţei, pentru a lega această haină strâns în jurul mijlocului.

Frânghia (bârneaţa, baiera) este a treia cingătoare puţin mai lată şi mai groasă decât chinga. Datorită rezistenţei acestor obiecte şi după scoaterea din uz a catrinţelor şi a fotelor, femeile continuau să poarte brâie.

Costumul de bază era completat pe timp rece cu alte piese, mai călduroase. Cu cât era mai frig afară cu atât mai multe erau cu aceste haine. O haină nelipsită în garderoba fiecărei femei era pieptarul (cheptarul), stănuţul (stanii) sau bundiţa (bondiţa) cusute din pielicele de oi, cu blana înăuntru, ajustate pe corp şi cu ornamentări specifice. Hainele cele mai de deasupra nu se deosebeau foarte mult de cele bărbăteşti. Aveau acelaşi croi şi toată diferenţa o concentrau în ornamentări. Astfel câteva haine precum sumanul, cojocul şi cojocelul sunt comune pentru femei şi bărbaţi. Femeile obişnuiau să poarte variantele evazate (cu ajutorul mai multor clini) ale sumanelor sau pânza acestora era de culoare albă, sură, neagră, spre deosebire de cele bărbăteşti care erau mai des de nuanţele culorii cafenii. Aveau şi cojoace sau cojocelele, punând accent pe variantele mai scurte ale acestor straie, pentru că femeile, spre deosebire de bărbaţi, nu călătoreau şi nu erau nevoite să stea multă vreme prin frig.

Podoabele sunt obiecte, de obicei, mici, dar preţioase, ce pun în valoare purtătorul lor, completează ansamblul vestimentar, dezvoltând mai multe funcţii, între care funcţia apotropaică, de vizualizare a statutului social şi decorativă sunt principalele. Podoabele sunt etalate în văzul lumii şi, deşi au un rol complementar faţă de vestimentaţie, ele sunt piese obligatorii ale costumului tradiţional, îl întregesc la fel cum întregesc imaginea purtătorului lor. Ele sunt purtate în locurile vulnerabile, care necesită protecţie suplimentară: cerceii – la urechi, mărgelele şi salbele – la gât, brăţările – la mână şi inelul la deget, ca să ne referim la cele principale.

În fiecare localitate s-au purtat mai multe tipuri de încălţăminte şi variante ale acestora, asociate costumului. La sărbători toată lumea ţinea să fie în încălţăminte bună: cizme, papuci, bocanci, pantofi. Ea era confecţionată de ciubotarii (cizmarii, papucarii) din localităţi. O asemenea pereche de încălţăminte, dacă era bine îngrijită, ţinea şi zece ani. Dar la arat, semănat, cosit, secerat, la păscut oile sau vacile cea mai bună încălţăminte erau opincile, un tip de încălţăminte specifică mai multor popoare europene. Bărbaţii din familie erau cei care făceau opincile, conform unui croi simplu, arhaic. Femeile aveau în grija lor confecţionarea papuceilor împletiţi din aţă de cânepă sau din lână cu ajutorul cârligelului, inclusiv a celor cusuţi din postav de suman. Pe timpuri grele (după războaie, epidemii sau alte nenorociri) oamenii sărăceau şi reveneau la încălţămintea cea mai simplă.